România, o ruină: și nu pentru că vrem să ne conservăm vestigiile

„So cute! So cute!”, exclama micuța mea prietenă – care face primii pași în limba engleză – ori de câte ori vede un maindanez adormit la soare. Și sunt mulți, nu cu miile, dar prea mulți pentru un „oraș” de 3.000 de locuitori.

Lumina amiezii, de culoarea cafelei cu lapte, taie zarea scurt și, imediat peste valuri, langa mica hergelie care se scaldă în apele fluviului, apare un șir de clădiri cu dinții scoși și coastele la vedere – cadavre de boi și vaci, catâri, măgari și alte lighioane neștiute, mâncate de o molimă cumplită, de pe oasele cărora nici vulturii necrofagi nu mai au ce să aleagă.

Am făcut fotografii ruinei anul trecut. I-am făcut și anul acesta. Nimic nu s-a schimbat într-un an.

Ceea ce a fost mereu de mirare pentru mine e că, deși stăm ghemuiți, nemiscați, atât de singuri în lumina cafelei cu lapte, noi ne mișcăm. Fotografia este aceeși, doar timpul este altul.

Am citit, cândva, despre cercetările lui Jacques Yves Cousteau. Scria el, uimit, despre cât de pasiv era un grup de maimuțe al cărui comportament îl studia. Dacă erau sătule, stăteau toată ziua, fără să facă nimic, privind în zare cu ochii mari și nevinovați. Diferența, arăta el, dintre noi și celelalte făpturi cu care împărțim pământul, este că suntem mereu neliniștiți, nu vrem doar să avem burta plină.

Am vrut să să vorbesc cu primarul satului căruia i se zice oraș, în care am scris rândurile de mai sus, i-am cerut o audiență pentru un scurt interviu anul acesta – fără succes. Îi cerusem și anul trecut una. Voiam să știu: ok, ruinele de acolo au fost cândva un șantier naval; dar acum sunt doar ruine, de ce nu scăpați de ele? Nu sunt bani? Ce ar fi de făcut? E păcat să strici frumusețea de azi, pentru că trecutul e trecut și nu orice merită păstrat.

Am aflat de la un localnic că e „zonă protejată” și nu poți dărâma oricum, cum nu poți ridica oricum. Este bine că este așa. Este bine că ții la patrimoniu. Dar cine a clasificat ruinele fostului șantier, care nu adună cu anii decât rugină și poluare, drept demne să fie declarate drept patrimoniu?

De-a lungul falezei înguste, în zona celor 3-4 restaurante care-și așteaptă, zi de zi, turiștii, trotuarele sunt pline de balegă de vacă. Vacile pasc peluza catedralei ortodoxe în reconstrucție și nimeni nu se gândește că locul lor nu este în așa-zisul oraș, pentru că, împrejur, există sute de hectare necultivate, pe care ar putea paște în voie.

Aici nu mai vorbim de ruinele fizice. Vorbim despre o ruină a esteticii. Ruina dinlăuntrul nostru.

Când Marques descrie moartea dictatorului său, imaginile cele mai amare ale degradării sunt ale palatului prezidențial năpădit de vaci, mâncând perdelele grele de catifea, plușul fotoliilor, distrugând sala de muzică și sufrageriile, iar tigvele lor și balega zacând peste tot.

Ruine vor exista mereu, pentru că totul este supus timpului. Un trup de zeiță va ajunge, cândva, o ruină. Dar, dacă viața acelui trup-ruină a fost exemplară, va continua să fie admirată și orice întâlnire cu ea va fi prilej de rememorare a zilelor splendide din trecut. Așa cum ruinele fizice ale Romei, ale Atenei sau ale Ierusalimului depun mărturie despre gloria trecută.

România este o ruină de la un capăt la altul și nu pentru că ținem noi să ne conservăm vestigiile. Ruinele fostelor fabrici, gările distruse, casele căzute în mijlocul orașelor, năpădite de buruieni și de șobolani, fostele parcuri, vandalizate acum, ale orașelor de provincie, toate depun mărturie nu despre un trecut uluitor, ci despre un prezent de plâns.

Iar noi, asemenea maimuțelor lui Cousteau, însoțim cu ochi blânzi degradarea.